Nişte scoţieni, coane, cu un clip turnat în oraşul de sub Tâmpa pentru melodia “Please Come Back Home”. Straşnic!

Vremea pe Internet.

Deşi sunt 200 de miliarde de site-uri care prezintă vremea pe internet, inclusiv cea în Braşov, ele nu pot să dea prognoze relativ corecte. Asta pentru că majoritatea site-urilor se bazează pe un “progrămel” de la Weather.com (spuneţi-i script, plugin, cum vreţi). Ăla îşi ia informaţii de la 20 de staţii meteorologice din ţară, niciuna din judeţul Braşov. Cele mai apropiate staţii sunt la Sibiu, la Bucureşti sau pe vf. Omu. Aşa că, atunci când vedeţi vremea probabilă pe internet la Braşov, să ştiţi că, de fapt, e vorba de vremea la Omu, Sibiu sau Bucureşti.

Prognoza la TV.

Oricât ar fi Busu cel mai frumos şi mai deştept prezentator meteo (care are şi cele mai interesante problemuţe de logică şi opinii despre viaţă şi societate) nu va prezenta o prognoză meteo pentru Braşov. Primul motiv l-am spus mai sus, nu există staţii care să dea informaţii cât de cât apropiate de situaţia din Braşov. Apoi, prognoza se dă de la Bucureşti, iar pentru bucureşteni România se termină undeva pe la Tâmcăbeşti. Fuck that, n-o să-i intereseze deloc cum e vremea aici, chit că rămân înghesuiţi cu zilele pe DN1. De fapt, de-aia şi problemele cu trenurile, înzăpezirile şi viscolul. Prognoza se dă pentru Bucureşti, fuck you restul ţării.

Cum procedăm?

Zilele următoare va fi foarte frig în ţară, se anunţă minime de -23 de grade noaptea. În timpul zilei vor fi între -5 şi 4 grade Celsius. La Braşov, dacă nu bate vântul, va fi cam tot la fel. Pentru început, e bine să nu căutăm prognoza meteo pe internet şi să ne aşteptăm la nişte frig sănătos. Oricum, e mai bine să umbli descheiat la geacă decât cu mucii fular.

Lăsând la o parte discursul cu “aspect medieval” răstocit de autorităţi cu ocazia fiecărei renovări ce are loc în Centrul Vechi, va propun mai jos (şi la rugămintea cititorului Adrian) o serie de fotografii. Nu-s tocmai recente, dar până la un set de fotografii “la zi”, sunt şi acestea utile. Ele datează din noiembrie şi decembrie anul trecut, dar cred că în afară de câteva ghivece pentru pomişori şi nişte mobilier urban nu s-a schimbat mare lucru.

Cum e cu Piaţa Unirii? E faină ‘au ba? Ca părere strict personală, vă mărturisesc că îmi place lipsa maşinilor din jurul Troiţei Junilor şi a Monumentului Eroilor Primului Război Mondial. Băncile instalate în Piaţă, prea pătrăţoase pentru gustul meu (se văd o parte din ele, cât de cât, în ultima fotografie, în dreapta-jos) sunt în neconcordanţă cu “aspectul medieval” dar asta nu trebuie să ne mire când “nişte unii” văd medieval la fiecare colţ într-un oraş al cărui aspect din prezent datează în mare parte după marele incendiu din 1689, adică secolul XVII. În fine, trecem peste “detalii”.

Aşadar, dragi braşoveni, critici şi aprecieri legate de Piaţa Unirii, vă rog.

Apropo de virtuoşi, citeam aici că Porumbescu a învăţat pianul (vioara era instrumentul său preferat) de la Hermann Geifri, dirijor şi organist la Biserica Neagră. Legăturile celebrului compozitor cu oraşul de sub Tâmpa nu se rezumă la atât. Sub semnul “Litteris et virtuti”, operata “Crai Nou”, la care Porumbescu a desenat ultima notă pe portativ în februarie 1882, îşi are premiera în arhiplina sală festivă a Colegiului Naţional “Andrei Şaguna” pe data de 11 martie. Despre “duelul” artist-critici care a urmat premierei într-un articol viitor.

Şi pentru ca trecutul să se îmbie armonios cu prezentul, puteţi asculta “Crai Nou” ori de câte ori vă aflaţi prin preajma Gării Centrale, creaţia lui Porumbescu fiind cea care pre-întâmpină anunţurile privind plecările şi sosirile trenurilor.

Totuşi, cum a ajuns Porumbescu la “Andrei Şaguna”?

Cu doi ani mai devreme, pe când se afla cu treburi artistice prin Viena, Porumbescu intră în contact cu câţiva braşoveni, cum ar fi Andrei Bârseanu (viitorul vice-preşedinte al Academiei Române) sau doctorul Gheorghe Baiulescu (viitorul prim primar român din istoria Braşovului), de la care află că Gheorghe Dima (compozitor braşovean) a plecat din Braşov şi că astfel a rămas liber postul de profesor de muzică al colegiului amintit mai sus. În vara lui 1881 Porumbescu face o cerere la CN “Andrei Şaguna” pentru a i se încredinţa postul în cauză, iar în noiembrie acelaşi an soseşte sub Tâmpa unde îşi va desăvârşi opera.

Am menţionat deja despre premiera operetei “Crai Nou”. Pe 8 noiembrie 1882, Braşovul găzduieşte o nouă premieră. “Rapsodia Română”, cu Ciprian Porumbescu la pupitrul regizoral, încântă publicul prezent la “Reduta”. Spectacolul, care a mai cuprins şi alte piese semnate de Porumbescu, avea rol caritabil pentru ca artistul, suferind de nişte probleme la plămâni, să poată pleca la tratament medical în Italia. Acesta a murit pe 6 iunie 1883.

În afară de fragmentul din “Crai Nou” ce răzbate mereu în Gara Centrală, o placă memorială pusa la intrarea principală în Colegiul “Andrei Şaguna” aminteşte de premiera operetei ce a avut loc acolo în urmă cu 130 de ani (în primăvara asta se împlinesc anii). De asemenea, la intrarea în parcul colegiului, dinspre Maternitate, un bust al compozitorului dirijează acum simfonia maşinilor şi pietonilor.

Avionul de vânătoare IAR 80, construit în anii interbelici unde acum sunt ruinele fostei fabrici “Tractorul”, a fost la vremea lui parte din elita aviaţiei mondiale. Însă clasarea în top nu a durat mult timp, pentru că noile “jucării” ale americanilor ce au traversat Atlanticul au dat mult de furcă IAR-ului şi aviatorilor săi. De la statutul de Top Gun în 1940-1941, 80-ul şi chiar versiunea îmbunătăţită, 81, se vedeau acum în postura de “underdog” în luptele cu americanii. Iar de la Est veneau cu zgomot pe cerul României sovieticii cu “jucării” la fel de noi şi de letale. Însă, culmea, cel mai mare succes din istoria acestui avion a fost repurtat când, teoretic, era “no match” pentru aviaţia americană. Dar povestea asta o să vi-o zic cu altă ocaziune, poate fac un mic serial despre aviaţia braşoveană.

Altfel, pe lângă “localnic”, IAR Braşov mai fabrica şi avioane sub licenţă, cum ar fi “neamţul” Messerschmitt, bombardierul italian Savoia Marchetti, ori Hurricane-ul englezesc. Mai jos, într-un clip cu imagini extrem de rare, IAR 80 şi Me-109 la joacă. M-am ocupat doar de montaj, imaginile şi, evident, muzica venind din alte surse.

Pentru cine nu ştie, Nicholas Dimăncescu, cel menţionat în finalul clipului, a fost un regizor american de origine română, tatăl său, Dan Dimăncescu (consul la Boston), fiind de prin zona Rucărului. Nicholas a murit în primăvara anului acesta în timp ce lucra la un film documentar despre obiceiurile dacilor. Alte două documentare ce poartă semnătura lui sunt “Hill 789” (link către prima parte din film)  şi “Knights of the Sky“. De văzut ambele întrucât pe lângă informaţia de natură istorică au şi o mare valoare artistică.

Crăciun Fericit!

Aspectul original al apeductului

Initial în centru exista un intrând boltit, pe laterale 2 roze cu basoreliefuri (probabil figuri mitologice), iar la extremităţi şi deasupra boltei statui (2 lei şi nişte copii parca).

Apeductul începe să se degradeze

În această vedere trimisă prin 1917 deja se văd primele semne ale paraginei: tencuiala de pe aripa stângă a început să cadă, statuile au dispărut, iar pe acoperiş cresc copacii.

O perspectivă diferită din aceeaşi perioadă

O perspectivă diferită şi deja ne dăm seama că apeductul era mai înalt ca azi. Toată partea de sus a disparut!

Urmează o mare perioadă fără poze. Astăzi ne mândrim cu asta:

Sursa: ddbv@Panoramio

(sursa)

Aveţi răbdare şi nu deschideţi şampania încă! Aud că Primăria ar vrea să îl “renoveze”! În traducere motiv de tocat mulţi bani şi refacere “gospodărească”, gen tencuială termen-de-garanţie-6-luni şi spoială proaspătă. Că de refăcut aspectul original nu cred că sunt în stare.

Om trăi şi om vedea, oricum sunt curios ce bucată de istorie vor mai distruge şi de data asta!

foto: 7sport.ro

A fost făcut cetăţean de onoare al Braşovului în 1996, la doi ani după moarte. Cine e omul? Primul atlet român care a sărit peste 7 metri la proba de săritură în lungime. O minibiografie a omului găsiţi pe 7sport. 

La ora 18.00 a fost „aprins“ și bradul din Piața Unirii. La voi în cartier cum arată „Brașovul, oraș de poveste“?

Fotogalerie din Piața Sfatului, AICI

Genul de fotografii care pot fi văzute pe FCSteagu.ro. Foto: RID

Pentru că și fotbalul contribuie la definirea identității orașului nostru, vreau să vă îndrept atenția spre un site care e la ani lumină depărtare de “nota obişnuită” a site-urilor “sportive” de pe la noi.

FCSteagu.ro se numeşte site-ul unde împreună cu un prieten (el fiind cel care deţine site-ul) postăm tot felul de fotografii şi clipuri cu FC Braşov realizate la cele mai recente meciuri sau recuperate din negura istoriei. E mai “light” site-ul ăsta ca să zic aşa. Adică cei care sunt prea leneşi ca să citească trei-patru paragrafe La Stegaru’, unde postez doar chestii legate de istoria clubului sau de corazon, îşi pot clăti ochii cu fotografiile de pa FCSteagu.ro. Aici găsiţi cea mai recentă galerie foto, de la meciul pe care ai noştri l-au câştigat în faţa Astrei Ploieşti cu 2-0, ultimul de pe 2011 jucat pe terenul propriu. Cine ştie, poate sunt şi printre cititorii de aici câţiva care se vor regăsit în poze.

Până una-alta, azi m-am tot plimbat prin Braşov, mai ales prin Centrul Vechi, Steagu’ şi Noua, prilej cu care am făcut şi câteva poze. Piaţa Sfatului mi s-a părut a onora cum se cuvine ziua de 1 Decembrie, fiind doldora de oameni ieşiţi la promenadă. Copii alergând după porumbei, un câine beagle ce ar fi vrut şi el să alerge după porumbei doar că era ţinut bine în lesă, multă franceză, engleză şi germană, părinţi care împingeau cărucioare decorate cu fanioane tricolore, ce să mai, totul era aşa cum trebuie.

Punctele de atracţie din Piaţă, bradul de Crăciun şi Casa Sfatului.

O vizită la Muzeul de Judeţean de Istorie ar putea foarte bine să se încheie cu o vedere a Braşovului de pe terasa turnului Casei Sfatului.

Trubadurii de pe Republicii colţ cu Michael Weiss

La Modarom

15 Noiembrie 1961: echipa de fotbal a Uzinei de Autocamioane, Steagul Roșu Brașov (actuala FC Brașov), câştiga prima ediţie a Cupei Balcanice Intercluburi, învingând în meciul decisiv, la Sofia, echipa Levski, cu 4-2. Este primul trofeu internaţional obţinut de o echipă de club din România, şi a fost câştigat în faţa unor adversari precum Fenerbache Istanbul, Levski Sofia, AEK Atena şi Partizani Tirana. Cei din urmă nu prea au un nume sonor, însă despre primele trei, oricine cu ureche “fotbalistică” a auzit măcar. Desigur, despre acest trofeu se spune că n-ar fi mare lucru, fiind obţinut în faţa unor adversari care, la vremea respectivă cel puţin, erau cotaţi sub noi (aş mai vrea să văd în ziua de azi cum o echipă românească bate pe AEK la Atena cu 4-2 sau pe Fener cu 3-0). Se uită, destul de uşor cred, despre faptul că toate acele echipe erau multiple campioane în ţările de provenienţă pe când “stegarii” aveau abia patru sezoane în prima liga din România.

Oricum, bine măcar că oamenii de atunci au ştiut să se bucure, ieşind cu miile în stradă pentru a întâmpina echipa întoarsă de la Sofia cu trofeul Cupei Balcanice.

15 Noiembrie 1987: “Stegarii” şi braşovenii  intrau din nou în prim-planul României, dar nu printr-o altă reuşită sportivă, ci printr-o acţiune socială: revolta anti-comunistă. Începută mai întâi ca o grevă la Uzina de Autocamioane, muncitorii fiind nemulţumiţi de reducerile salariale nejustificate, ieşirea în stradă a celor de la uzină pentru a-şi revendica drepturile s-a transformat uşor-uşor într-o mişcare pentru revendicarea onoarei şi libertăţii. La Spitalul Judeţean, “Deşteaptă-te, române!” a răsunat din glasurile a mii de oameni, a urmat apoi  “Jos comunimsul!” şi tot arsenalul de scandări împotriva regimului şi lumea experimenta ce mişto e sentimentul ăsta numit libertate.

După ce sediul Comitetului Judeţean de Partid (aflat în clădirea Consiliului Judeţean de azi) a fost devastat şi portretul lui Ceauşescu rupt de pe cupola clădirii şi incendiat, au loc primele ciocniri între populaţie şi forţele de ordine. Lipsiţi însă de o organizare care să le permită să ţină piept trupelor Miliţiei şi USLA, braşovenii sunt dispersaţi, operându-se apoi arestări. Într-un final, după procesul din 3 decembrie 1987, 61 de muncitori sunt condamnaţi pentru acţiunile din timpul revoltei, fiind daţi afară de la uzină şi deportaţi.

Et voila comme on ecrit l’histoire !

“Din păcate asta e România vă sfătuiesc să țineți banii în buzunarul din față și să evitați aglomerațiile. Hoțului îi transmit să îi cheltuie cu plăcere și să bea și el o bere în cinstea mea. Nu de bani îmi e, aveam vreo 1500 de lei în portofel. Trebuie acum să îmi fac actele – buletinul și permisul de conducere și, după cum știți, e vorba de multă alergătura, de stat pe la cozi la ghișee. Numai de asta nu aveam timp zilele astea” – spune cu amărăciune Liviu AICI.

Vaaai aşa ceva? Chiar în oraşul care l-a zămislit pe artist?