Când cade zăpada…

Iarna din 1923 (colecţia Oraşul Memorabil)

Iarna din 1923 (colecţia Oraşul Memorabil)

„Când cade zăpada, oraşul e un episod de feerie. Dar momentul cel mai frumos e zăpada însăşi. Fulgii agaţă deasupra acoperişurilor roşii o reţea deasă prin care nu se mai poate distinge nimic, dar se bănueşte totul. Doar Biserica Neagră pluteşte cu zidurile-i negre pe deasupra oceanului alb de acoperişuri. Totul devine o vastă sală, parcă un laborator de cofetărie unde se lucrează cu multă făină şi cu mult zahăr. Prin caerul de zăpadă care se distramă deasupra capului, Tâmpa se distinge ca un gheb alb. Atât e Tâmpa albă: cât ninge. Când a stat ninsoarea şi văzduhul s’a limpezit, Tâmpa apare ca un cap tuns şi bolnav de piele. Nu mai e albă. Zăpada toată a căzut sub pădure şi se vede printre pomii desfrunziţi şi jilavi. Tâmpa sub zăpadă e ca o piele jupuită şi buburoasă. Dar când zăpada a dispărut şi iarna are Tâmpa o coloare caracteristică: atunci vârfurile desfrunzite complet ale pădurii, linse de razele soarelui, par brumate, argintii, când lumina le bate dinspre dreapta.

Oraşul încărcat de vată albă pare o vitrină de cofetărie. Casele acelea mici şi geometrice par scoase din mâna unui maestru al prăjiturilor care s’a distrat să taie în frişcă, în praf de zahăr, în cremă de vanilie sau fistic, în făină cuburi şi paralelograme cărora le-a pus câte o căciulă colorată cu sirop de smeură şi pe ici colo câte o bortă neagră, un ochi verde sau o pată roşie. Braşovul sub zăpadă capătă o irealirare de basm, de poveste cu ţări de trântori. E ceva alcătuit de o mână artistică.

Când soarele răsare peste oraşul proaspăt nins, el pune în zăpadă atâta orbitoare strălucire încât privirile suportă cu durere priveliştea. Între albastrul absolut de sus şi albul candid de jos, contrastul ar fi violent dacă valurile blonde ale soarelui n’ar face o uşoară trecere.

Şi când temperatura creşte şi zăpada se topeşte, se întâmplă o minune: pe toate ramurile pomilor, acolo unde a stat gros stratul de omăt, apar deodată mii de bijuterii sticlind bogat în jocul razelor; iar zăpada clipeşte din mii de sfărâmături de diamant. Grădinile sunt pline de bogăţii şi pomii par încărcaţi de ciorchini grei de boabe de rubine şi diamante. Pomii sunt culturile unui bijutier. Totul este diamant, cristal şi opal.

Dar uneori, când nu ninge, de obicei înainte de a ninge, atmosfera se încarcă de ceaţă. Un abur gros, greu şi des se lasă până la pământ şi în el umblă oamenii ca prin nori, fără să se poată apropia şi distinge. Atunci toate fumurile caselor nu se mai pot înălţa şi rămân în ceaţa în care se topesc. Un miros puternic de fum şi o supărătoare senzaţie de apăsare şi răguşeală pe piept. O umezeală te pătrunde. Dar asta durează o vreme, destul de puţin. Trebuie fiecare medalie să’şi aibă reversul ei neplăcut. Ceaţa care se iveşte uneori prin Decemvrie, mai rar, de obicei însă prin Ianuarie şi Februarie, nu durează mult şi nu poate înlătura frumuseţea zăpezii care te despăgubeşte apoi de tot.

Când atmosfera e plină de vapori şi ceţuri, atunci Tâmpa se acopere de nori. Vârful ei şi toată şira spinării, adesea chiar până la jumătate, se moaie într’o glugă de ceaţă umedă şi neagră. Aşa se întâmplă când trebue să ningă sau să plouă. Uneori plouă şi iarna. Când ninge însă, de sub Tâmpa se vede oraşul cotropit de puzderia jucăuşă a fulgilor care dansează un balet sglobiu peste capetele caselor.

Primăvara nu există la Braşov aşa cum se înţelege la Bucureşti: o stare de tranziţie cu temperatură dulceagă şi puţin umedă, cu un vânt călduţ şi umed, cu înserări calme. Primăvara parcă numai la Bucureşti există. La Braşov ea nu se semnalează decât prin topirea zăpezii sau înfrunzirea pomilor. Dar temperatura e de vară. De altfel la Braşov anotimpurile sunt ciudate. Ele se amestecă într’un chip capricios. În mijlocul iernii sunt zile de vară călduroasă puternic, iar primăvara e un anotimp războinic, în care se luptă toate celelalte, dar mai ales iarna şi vara. Şi astfel în Mai sunt zile de vară înaintată, după care vine o răbufnire de zăpadă, cu vânt, cu ger… Vara la Braşov plouă aşa cum în alte părţi plouă toamna, câte două trei săptămâni în şir, cu cerul cenuşiu închis, cu reţea deasă de apă.

Uneori iarna nu ninge la Braşov deloc, aşa cum scrie în notele sale notarul companiei greceşti, Antonie Constantin, că dela 25 Noemvrie 1831 şi până la 8 Februarie 1832 n’a căzut zăpadă şi că abia la 1 Februarie a fost ger mare, dar uscat. Alteori ninsoarea cade aşa ca în 1923 când pentru a trece pe străzi s’au tăiat tuneluri între case şi pentru a putea scăpa de zăpadă au trebuit s’o calce escadroanele de artilerie cu caii şi tunurile.

Într’o zi de iarnă am apucat la Braşov trei anotimpuri. Dimineaţa s’a deschis cu o superbă toamnă senină, puţin cam friguroasă. La amiază a început un vânt teribil, o furtună de vară, care a adus cu sine o ploaie caldă. Şi câte puţin, temperatura iar a scăzut şi ploaia s’a transformat într’o ninsoare aşezată, care a adus până la ora 12 seara o iarnă temeinică. Acestea sunt capriciile pe care le rezervă clima Braşovului locuitorilor săi atât de paşnici şi cumpătaţi. În oraşul acesta înveţi că anotimpuri pure nu există şi că ele se amestecă într’un chip fantastic.”

Octav Şuluţiu, Braşov, Fundaţia pentru Literatură şi Artă “Regele Carol II”, Bucureşti, 1937.

SHAREShare on FacebookTweet about this on TwitterShare on Google+

Comments are closed.