După ce în episodul precedent v-am povestit despre activităţile ce se desfăşoară în mod curent în parcul amenajat sub fereastra mea, azi vreau să vă vorbesc despre mini-locurile de joacă.
De ce le numesc ,,mini-locuri de joacă”? E simplu, pentru că sunt alcătuite din cel mult două leagăne, un balansoar, şi un tobogan, fără bănci şi teren de sport, aşa cum este prevăzut locul de joacă de sub fereastra mea.
Care-i problema cu ele? În primul rând, municipalitatea a fost atât de inspirată, încât le-a plasat fie la colţul unui bloc, fie chiar sub geamul unora care locuiesc la parter, ori în micul spaţiu dintre două blocuri. Date fiind cele povestite în episodul anterior, dar reduse întrucâtva, căci şi dimensiunile mini-locurilor de joacă sunt mai limitate, nici nu vreau să mă gândesc ce viaţă duc cei ce au avut nenorocul de a li se amenaja astfel de părculeţe, la nici 10 metri de locuinţă.
Explicaţi-mi şi mie, cu ce-au greşit oamenii aceia? Nu cumva se simt daţi afară din propria casă, ori desconsideraţi chiar de către autorităţile care ar trebui să vegheze la buna lor vieţuire în acest oraş?
În al doilea rând, tot cei care se laudă cu amenajarea unor astfel de locuri au fost într-atât de inconştienţi încât le-au amplasat la o distanţă nici măcar rezonabilă de ţarcurile destinate pubelelor pentru resturi menajere, aşa cum puteţi lesne observa în poza alăturată. În cazul acestora, nu doar cei care au dat avizele pentru ca astfel de locuri de joacă să fie construite sunt iresponsabili, ci şi părinţii care îşi duc cu o normalitate debordantă copiii ca să se joace în astfel de locuri. Au ajuns chiar atât de legaţi la ochi, încât să nu conştientizeze pericolul de a-şi expune copiii unor adevărate focare de infecţie?!